Ultra anxiety

M-am trezit la 5:08 a.m. cu o formidabila durere de ovare. Am adormit iar cu fereastra deschisa. M-aam infofolit si mi-am bagat castile in urechi, iar dupa ce m-am simtit mai bine m-am dus la fereastra. Era 5:35. Rasarea soarele. Mi-am pus repede pe mine o pereche de blue jeans si un hanorac si m-am strecurat afara facand cat mai putin zgomot posibil.
Mirosea frumos si proaspat, parfumat. Nimic care sa aminteasca de canicula verii din zilele anterioare. Am inceput sa merg vioi pe strada principala.  Apoi am ocolit si am luat-o pe o straduta ceva mai mica, strada pe care mergeam la liceu si pe care ma ascundeam uneori de privirile indiscrete; strada pe care am plans, am ras si am sarutat, strada pe care am visat ca rad si ca sarut si apoi plang, pentru ca nu esti niciodata sigur ca povestea ta va avea un final fericit. Mi-a placut mereu sa fiu prevazatoare pentru ca mi-a placut mult mai putin sa fiu dezamagita. Mi-am zis ca daca prevezi toate posibilitatile nu ai sanse sa fii dezamagit, sa suferi si poti ramane destul de demn in situatii in care toata lumea ar lua-o razna. Cineva mi-a zis ca asa pierd gustul vietii, dar ce stie el?
mi-am bagat castile in urechi si am inceput sa topai. Era un cantec care imi amintea de el. Desigur, lui ii amintea de fosta lui prietena pe care a iubit-o orbeste si care l-a lasat cu buza imflata. Dar nu conta, era un cantec frumos pana la urma. Am ajuns in dreptul unei case vechi. O prietena mi-a spus ca pozitia ei a fost mereu neclara. A fost o mare cearta in familie, nu-mi amintesc din ce motiv. Locuia pana acum ceva timp acolo o femeie fara varsta. Prietena mea mi-a spus ca nu mai judeca bine, dar ce stie ea? Femeia isi scrisese pe gard numele, in mai multe randuri, ca lumea sa vada cine e stapanul, sa ia aminte. Acum casa e locuita de altcineva, nu stiu ce s-a intamplat cu ea. Si pe gardul revopsit a aaprut un nou nume scris pe placuta. Am incercat in mai multe randuri sa-mi amintesc numele femeii, pe care inainte il puteam ghici la orice ora, dar acum nu-l mai pot gasi in sertarele mintii mele.
Ceva mai incolo e blocul Siminei. Nu am fost niciodata la ea acasa, dar mi-am imaginat intotdeauna un apartament dulce, doar dulce. Nu stiu sa explic in ce fel, dar asa e ea insasi. Peste drum e un bar. Se numeste "Zodiac". Acum cativa ani imi placea sa-mi imaginez ca e un loc in care se bea, se fumeaza, se joaca poker si biliard in compania unor femei usoare, adica prostituate, sau doar niste femei carora le placea sa seduca barbatii veniti sa uite de grijile, casele si sotiile lor. Dar acum sunt constienta ca in bomba aia se afla doar barbati care beau, fumeaza, joaca poker si biliard.
Am trecut de bar si am ajuns in dreptul magazinelor in vitrinele carora mi-a placut mereu sa ma admir. Defapt eu ma admir in toate vitrinele si toate oglinzile pe care le intalnesc. Unii spun ca sunt narcisista, dar adevarul e ca fac asta pentru ca nu sunt prea sigura de imaginea mea, adica nu am incredere in mine. La cativa pasi e o biserica in fata careia nu ma inchin niciodata. Eu nu ma inchin in fata niciunei biserici. Mi se pare un timp pierdut si un gest inutil. Se pot intampla atatea lucruri in timpul in care te opresti sa-ti faci cruce, nemaivorbind de numarul marisor de accidente care se intampla pe suprafata globului nostru rotitor in alea cateva clipe. Vizavi e o casa cu o gradina mereu plina de flori. Sta acolo o batranica. Are si un caine, cred ca e cel cu blana lunga si pufoasa, cu alb si gri si limba rozalie ca trandafirii stapanei sale. La urmatoarea intersectie poti alege sa te duci spre primarie, spre padure sau sa te plimbi linistit pe centrul pavat cu bucatele de marmura si ciment. "Pavat" nu e termenul meu, dar am un mare lapsus acum.
Am luat-o pe centru, am mers pe langa un magazin de cadouri foarte scumpe si kitchoase, scara Anei si a Cristinei, o cafenea murdara, mica si plina de fum, un magazin/atelier foto cu vanzatori ingamfati si sediul unei firme care organizeaza petreceri, cu vitraina plina cu tot feluol de obiecte, nimicuri. Pe partea cealalta se afla cea mai veche scoala din oras. Am fost si eu inauntru. Are clase putine, cu tavanul foarte inalt si holuri reci. In fata-stanga apare un gang care duce spre sediul pompierilor, salvatorii care vegheaza zi si noapte si doua localuri. Unuia i se zice "Club", iar celuilalt pur si simplu "The pub". Initial nu am vrut sa cotesc in directia aia, dar la cativa pasi in fata mea era Dragos. El e unul din barmanii de la pub, dar era prea devreme ca sa deschida.
- Hei, am spus, asa devreme?
- Eh, treaba mea, a zambit el misterios.
M-am orpit din mers si l-am privit intrebator. S-a oprit si el:
-Uneori vin mai devreme, n-am stare. Vrei sa intrii?
-Da!
Adevarul e ca nu prea mai avea sens sa ma plimb singura pe strazile pe care intalenam numai oameni batrani sau muncitori.
Am intrat. Nu era frig, era chiar placut. Lemnul face totul sa para mai cald, mai placut. Dusumeaua barului e de lemn, neagra, si mobila tot asa. Cred ca singura greseala pe care a facut-o tipa aia pe care eu o consider sotia patronului/managerului, a fost alegerea tapetului. u e rau, dar sunt prea multe feluri, e batator la ochi. De cand au redeschis insa, partea mea favorita e oglinda. Mare, incadrata in rame patrate, ca de fereastra, troneaza in fundul incaperii mari. Barul e in mijloc. Acolo veneam intr-o perioada cu Simina pentru ca ne placeau barmanii. Mie imi placea unul tinerel, tacut si misterios, iar ei ii placea Dragos, jovial, infumurat si nesimtit uneori. Dar eu cred ca in profunzime e doar un tip care are nevoie de ceva mai mula afectiune de la o persoana pe care poate sa o respecte.
N-a trecut mult timp de admirat locul socant de gol ca am putut sa aud muzica. Dar nu era genul de muzica, total nepotrivit pentru locul ala, pe care o aud de obicei. Era ceva din colectia lui personala: rock. Am zambit.
- Vino sa ma ajuti sa pun muzica.
- Ce ai pe-acolo?
M-am dus la boxa dj-ului care era in colt, langa oglinda si m-am sprijinit de marginea ei ca de bar.
- Vino aici sa te uiti. Vin si eu imediat.
Si m-a lasat acolo. M-am asezat pe scaun, mi-am strand picioarele la piept si am inceput sa cercetez oferta. Nu era rau, chiar deloc. Dupa ceva vreme de schimbat melodii aiurea, a venit si DRagos cu o cana de ciocolata calda cu frisca.
- Poftim! Ti-am pregatit ceva.
In urma cu cateva zile am intrat acolo cu o prietena, inghetate si dezamagite de vara prea racoroasa. Eram singurele din tot barul care nu serveau icetea-uri , cocktailuri sau beri. Cred ca m-a tinut minte.
- Multumesc. Mmm... e altfel.
- Da, am pus si sirop de migdale.
- E foarte bun, i-am zambit eu.
- Tot ce fac eu e bun!
- Daaaa, l-am tachinat eu.
- Ia, ce ti-ai ales acolo?
- Cateva cantece...
- Ma uimesti!
- De ce?
- Nu stiu... fetele de varsta ta nu asculta asa ceva. E muzica de pe vremea alor mei. E buna, chiar foarte buna, dar nu ma asteptam la asa ceva.
- In zilele noastre nu se mai produce muzica de calitate. Nimeni nu mai compune din suflet, toti o fac pentru faima si bani,
- Adevarat...
Dupa o jumatate de ora de vorbit despre diverse mi-a propus sa facem ceva ca sa nu ne plictisim.
- Deschid abia la 9 si sunt singur pana pe la 9 fara un sfert. Hai sa jucam un biliard.
Am acceptat.
Am intrat in incaperea fara ferestre a salii de biliard si Dragos s-a dus sa ia bilele. Eu am gasit un tac uitat intr-u cold si m-am iarmat cu el.
- Vad ca te descurci, mi-a zis indreptandu-se spre masa.
A aranjat bilele si l-am rugat sa inceapa el. Dupa o vreme, insa, ne-am plictisit si ne-am apucat iar sa vorbim, intinsi fiecare pe cate o masa, in compania muzicii alese de mine: "Underwater love"- se potrivea cu locul. Senzatia de subacvatic pe care ti-o da melodia se potriveste cu locul slab luminat care pare in permanenta plin de fum. Mie asa mi se pare. Dupa o vreme am putut sa vorbim despre oameni si sentimente. Mi-a placut ca a avut incredere in mine. Nu mi-a dat detalii, dar m-a facut sa inteleg perfect ce il preocupa. Mi-a spus ca aproape ca iubeste barul si ca isi doreste sa aiba si el unul in viitor. De aceea vine uneori dimineata, ii place sa-si imagineze ca tot locul e al lui. I-am marturisit ca si mie mi-ar placea sa-mi deschid un bar, dar mai atrziu, peste ani. Adevarul e ca mi-as dori sa imi vad visul de a fi jurnalista indeplinit si abia apoi sa ma apuc de afaceri, cand simt ca m-am implinit. Ideal ar fi sa fiu inca o femeie atragatoare la vremea aia pentru ca nu vreau sa-mi imaginez o patroana ridata, irascibila si plinuta in barul meu. Dar nu stii ce-ti rezerva viata.
Intr-un moment mai profund a intins mana spre mine. Nu ma ajungea, culoarul dintre mese era totusi prea larg.
- Da-mi cotul tau.
- Poftim? am ras.
Dar mi s-a parut ca vorbeste destul de serios si i l-am cedat. L-a strans usor si a inceput sa-mi manevreze mana catre fata. M-a mangaiat cu degetele pe care le relaxasem si m-a privit in ochi. Atunci s-a incetosat totul. M-am gandit la toate motivele pentru care sa nu-l las sa continue: diferenta de 9 ani dintre noi, comportamentul lui anterior si, cel mai important, Simina. Ei nu as putea sa-i fac asa ceva, chit ca e constienta ca nu poate avea o relatie cu el. Dar e fantezia ei, nu i-o pot pune in practica. Am tacut insa, si m-am uitat intrebator. Dupa cateva clipe lungi mi-a dat drumul si am ramas cu mana in aer. S-a ridicat si s-a dus sa schimbe muzica.
A fost un moment in care nu stiam ce sa fac. Daca ramaneam puteam sa trecem peste momentul penibil si sa ne continuam discutia sau sa marim distanta intre noi cu inca 9 ani. Sa plec insemna sa sterg cu buretele totul si sa ne reluam vechile relatii a doua zi sau, din noua, sa maresc distanta dintre noi.
M-am dus pana la baie si m-am uitat in oglinda. Eram confuza. Am iesit si am dat de Dragos care incepuse un joc de biliard de unul singur. Am zambit si am spus, ca si cand nimic nu s-a intamplat, si i-am spus ca e tipul sa plec, ca mama isi face griji probabil. Nu a protestat. A spus doar, cu zambetul lui obisnuit:
- Ne vedem pe-aici!
Am iesit. Drumul spre casa nu mi-l mai amintesc.

Adolescenţă

Ii vad. Ii vad pe strada. Zambesc. Unii se tin de mana, altii se imbratiseaza. Se saruta lung, rapid, senzual, tandru, apasat, pasional, strengareste. Nu le pasa de nimc. Sunt mai puternici impreuna. Nici macar nu mai sunt doi, sunt unul singur. Sunt o aberatie greceasca. Sunt invincibili si imateriali. Trec peste ape, munti, trec prin muzee, prin blocuri de 10 etaje, prin fabrici si uzine. Se aseaza pe varful unui cumulonimbus si vorbesc despre muritori. Se mai opresc din cand in cand in parc sa hraneasca veverite sau pe marginea lacurilor sa le arunce ratelor firimituri de paine. Aluneca pe gheata si plutesc pe ringul de dans ca niste jucarii mecanice perfecte. Au aceleasi griji si dorinte. El vrea o masina, ea vrea o masina. El vrea un laptop, ea vrea un laptop. Se sincronizeaza perfect, iar daca nu e asa, isi revin instant. Ei ii cade cartea, el o ridica si merg mai departe.