Pasind pe placile de piatra ale strazii ascultam sunetele pantofilor mei ieftini si greoi. Cerul era intunecat si sobru, parca absorbind blocurile identice si jupuite, lipindu-le de braul sau de smoala. Stele nu erau, doar o dunga rosie vaga ce te descuraja. Norii se adunasera si discutau aprins. Urma furtuna. Toata tensiunea din aerul murdar, caldura aceea scarboasa si invaluitoare, transpiratia de pe trupul meu greoi, ma agitau. Inainte sa cotesc ma uitam precaut la urmatoarea strada, parca eram nebun. Apoi grabeam pasul si iar ma opream sa ma uit. Mergeam in zigzag si sudoarea imi siroia pe tample. Apoi lumina: a fulgerat si dupa colt a aparut ea.
La fel de singura, si tulbure, mergea fara rost. A scos un tipat scurt. A vrut sa plece, dar nu putea sa treaca de mine. Incurcat, am lasat-o si a plecat repede. Nu, nu voiam sa plece. Am luat-o la fuga in sens invers si nu m-am oprit pana nu m-am intalnit cu ea la colt. Era ingrozita. I-am luat mainile in ale mele si i-am soptit usor: "Shhhh". Ea m-a ascultat. Respiratia ii tremura, iar gura intredeschisa si crispata era extrem de senzuala. Ochii ei erau rataciti, zvacneau in toate directiile. Parca de mine ar fi fugit toata viata. Pieptul ei mic se zbatea, de parca inima ei ar fi facut un traseu de pinball in cutia toracica.
N-am putut rezista, am imbratisat-o puternic, voiam s-o protejez. Ea s-a agatat disperata de mine, cu degetele inclestate, cuprinsa, parca, de sute de frisoane. Am ramas asa mult timp, pana cand a inceput sa ploua. Cand ploaia a devenit groaznic de rece, am luat-o cu mine acasa. I-am dat hainele mele: un pulover albastru si niste blugi kaki. Parul lung si apoape negru, aparent, i se ondula placut pana la san. I-am facut ceai de musetel, dar l-a respins pentru ca nu avea miere. Am coborat sa caut un magazin.
Cand am ajuns acasa, statea pe podea si se uita la pozele mele.
- Sunt frumoase, a spus atat de calm.
- Multumesc, ma straduiesc.
- Nu cred.
- Nu?
- Nu.
I-am facut in graba alt ceai si m-am asezat langa ea.
- Ciudata seara, am spus.
- Da, mi-a raspuns ganditoare.
- Pot sa-ti mai aduc ceva?
- Nu, Andrei.
- De unde imi stii numele? am intrebat socat.
- Ti-ai lasat buletinul pe masa.
- Ah, am suflat usurat. Pot sa-ti vad si eu buletinul?
- Nu.
- Ce? Nu este corect. Macar atat merit. Te-am salvat.
- Da, asa e.
- Si nu-mi spui si mie numele tau?
- Nu.
- Dar de ce?
- Pentru ca e urat.
- Nu te cred.

Urmatoarea saptamana am petrecut-o impreuna vorbind pe podea, pe cearceafuri albe presarate cu flori de camp de la floraria din colt, mancand ciocolata cu lichior si cirese amare, band suc de portocale si desenand omuleti. Nimic mai mult, cu totul inocent.
Dar intr-o zi m-am trezit fara degetele ei jucandu-se cu ale mele. M-am ridicat buimacit si am alergat prin casa. Nu era nici pe balcon, intinsa pe sezlongul de panza dungata. Restul diminetii am bantuit obosit casa. Intr-un sfarsit am hotarat ca era timpul sa-mi reiau sirul plicticos al vietii si sa incep sa scriu iar articole pentru ziar. Atunci am vazut biletul de pe frigider:

Gabroveni 115. Amalia.

M-am imbracat in graba cu niste blugi vechi si o camasa, niste tenisi si am alergat spre tramvaiul obosit. Intr-o jumatate de ora eram in fata unei case vechi cu poarta din fier forjat cu o placuta pe care scria frumos si cochet "Amalia". Am strigat-o, dar nu m-a auzit din cauza celor de la Jefferson Airplane a caror muzica se unduia energicn pana la urechile mele printre petalele de trandafir si frunzele de iedera. Am deschis poarta care a scos un scartait usor si am intrat in curtea in forma de L.Era ceva de vis. Mireasma florilor te invaluia, iar lumina avea tente galbui si totul parea atat de pur, de la cea mai mica frunza pana la ea. Statea itinsa la soare cu o palarie si niste ochelari de soare din anii 70. Isi musca buza intr-un zambet jucaus. Si-a ridicat ochelarii.
- Mmm! In sfarsit ai ajuns.
- Am plecat de cum am vazut biletul.
Mintea mea ar fi vrut s-o intrebe de ce ma parasise asa, dar am tacut fermecat de parul ei saten stralucitor. M-a invitat sa facem plaja impreuna. Mi-am scos camasa si tenisii si m-am asezat langa ea.
- Cum a fost drumul? a intrebat in timp ce ma ungea grijulie cu crema pentru soare.
- Dragut. E o strada incantatoare.
A zambit.
- Dar casa ta iese in evidenta.
A ridicat o spranceana.
- Nu stiu, e de la flori, de la arhitectura, de la tine.
Atunci a inceput sa rada. La inceput ma ingrijoram pentru ca nu se mai oprea, dar am inceput sa rad si eu cu ea.
M-a invitat la pranz. A sters o masa alba, rotunda, cu picioruse frumoase de fier, asortate cu poarta, de langa zidul acoperit cu iedera. In mijloc a pus o vaza transparenta si rotunda pe care a umplut-o cu trandafiri rozalii si albi. Apoi a pus tacamuri de argint, cu model vechi, si farfurii pictate si argintate la capete. Facea ca totul sa para atat de simplu.
Mi-a servit o supa usoara de galuste, care era, drept sa spun, mai buna decat a mamei, si pui cu cartofi. Tot timpul mesei s-a purtat atat de natural de parca ne-am fi cunoscut din copilarie. Si privirea grijulie m-a facut sa ma simt ca acasa.
- Spune ceva, sau te-ai ars cu mancarea?
- Pai, ce as putea spune? Masa a fost delicioasa, dupa cum ti-am mai zis. Gatesti extraordinar. Pana si orezul cu lapte e mai bun decat al mamei!
- Nu exagera! a ras.
- Nu exagerez. Sunt foarte pretentios la mancare.
- Atunci ma bucur, a zis privindu-ma cu dragoste.
Iar noi ne cunosteam de numai o saptamana!
Restul zilei am citit poezii in gradina, iar spre seara ne-am urcat in mansarda ei cu balcon ca sa ne uitam la apus. Pe jos erau cearceafuri in nuante de alb, roz si bej si paturi verzui. Pe pereti erau rafturi cu carti, multe carti, si foarte multe flori. Balustrada balconului, si ea din fier forjat, se unduia placut facand loc unei canapele joase dungate cu brate de lemn. Noaptea am stat intinsi, cu capetele iesite pe balcon, pentru a numara stelele. Si erau atat de multe in seara aia! Spun asta pentru ca daca nu erau, nu le-as fi observat cu siguranta.
A doua zi m-am trezit infofolit in mai multe paturi. Adormisem pe balcon. Aveam si cafea langa mine, inca aburinda. Amalia nu era. A trebuit sa o caut din nou. Nu mai era niciun bilet pe frigider. Pe masa de la bucatarie erau o omleta garnisita cu o salata de rosii cu multe ierburi si un pahar de nectar de caise. Aveam si un mic desert: cateva tablete de ciocolata amaruie. Dupa ce am mancat si am spalat farfuria am iesit in gradina. Era aproximativ 10 dimineata si soarele era asa dulce inca! Ma simteam ca un copil. Dupa ceva vreme si analize complexe ale curtii am gasit o magazie din care se auzea vag muzica. Era vopsita cu alb, dar avea usa albastruie ca o floare de Nu-ma-uita. Am indraznit sa intru.
Acolo era Amalia care dansa pe Santana si picta ceva indescifrabil. In timp ce canta arunca vopsea cu pensule de diferite marimi si mai tragea cateva linii senzuale din cand in cand. Mi-a venit sa rad. M-a auzit si s-a intors.
- Buna dimineata! a spus si s-a intors la pictura.
- Buna, buna! Multumesc pentru micul dejun!
- Trebuie sa fac pe gazda, nu?
Am zambit.
- Vrei sa desenezi si tu?
- A, nu, nu prea am talent.
Asta a sunat amuzant avand in vedere dungile si petele ei.
- Dar iti trebuie doar muzica. Uite, aici e o tipa spaniola, stii tu. Uite!
Am privit panza si am constatat ca arata mai degraba ca o padure turbata cu copaci unduiti, cu trunchiuri rosii si coroane pestrite.
- Da, parca ii vad mana.
Atunci a devenit serioasa.
- Dar nu am desenat nicio mana.
Si m-a privit ranita si furioasa - sfasietor!
- Iarta-ma. Atunci mi s-a parut.
A dat din cap si si-a spalat pensulele la o chiuveta improvizata. Apoi a plecat.
Am iesit si eu dupa ea.
- Amalia, iarta-ma, te rog! Ti-am spus ca nu ma pricep.
Dar ea nu mi-a raspuns. S-a incuiat in casa si s-a apucat sa spele geamurile pe interior, dar nu pe rand, ci din doua in doua, aleatoriu, astfel incat sa ma alerge prin toata curtea.
- Hai, Amalia, deschide, stiu ca esti suparata. Nu am vrut. Te rog!
Dar era nu ma baga in seama, parca geamurile ar fi fost groase de cel putin 10 centimetri.
Cand a ajuns la geamul mic de la hol, l-a deschis si m-a privit, parca dezamagita.
- Imi pare atat de rau, am mai incercat eu.
Atunci a zambit:
- Nu-i nimic. Nici eu nu stiu ce am desenat acolo.
Si m-a tras de guler spre ea. Atunci a desenat linii invizibile pe fata mea cu nasul si buzele, iar apoi mi-a dat cel mai frumos, senzual si inocent sarut pe care l-am primit vreodata. Am ramas privindu-ne si apoi ne-am imbratisat cum am putut. Am hotarat totusi sa stam amandoi intr-un singur loc asa ca m-a primit in casa.
M-a dus in dormitorul ei cu tavan si usi inalte, cu ferestre cu tocul alb si cu flori de ipsos. Podeaua era din lemn castaniu, iar peretii, un rosé placut. Patul, si el inalt, cu picioare si tablie din fier forjat se asorta foarte bine cu dulapul masiv, cu picioruse de leu, in intregime alb.