Eram pierdut de toti. Voiam sa dispar de tot, conduceam repede, si ploaia.. Soseaua era uda, chiar foarte, si cauciucurile goneau nebuneste pe ea. Abia puteam sa mai controlez volanul. Ma deplasam printre dealurile verzi cu tufe inmugurite. Cerul era de un plumburiu albastrui, dar nu apasator. Totul parea atat de pustiu.

Dupa o ora m-am calmat si cu numai 50 pe ora alunecam pe carosabil. Totul parea asa de plutitor si inert, parca si obiectele din masina invingeau gravitatia. Am oprit.
Am urcat singur pe un deal. Ce verde era totul, si aerul proaspat. Pe alocuri erau viorele, asa mici si gingase. Toporasi mai gaseai doar sub adapostul putinilor copaci. Atunci am vazut-o pe ea.
O fata subtirica, uda, privea in sus si se invartea lasand picaturile sa-i mangaie fiecare centimetru al corpului ei alb. Parul scurt avea o usoara tenta de rosu ce se asorta de minune cu rochia subtire bleo cu sal rosé. Dar s-a oprit. M-a vazut si buzele ei rosii au format un "o", apoi a fugit in padurice. Iar eu dupa ea.
Crengile imi raneau fata si mainile, dar nici unul din noi nu s-a oprit. Apoi parca a disparut. Mi-am pus mainile in cap. Nu stiu ce ma apucase, de ce am urmarit-o? Nici macar nu ne cunosteam. Cand m-am intors i-am auzit respiratia si am zarit-o dupa un trunchi gros acoperit de muschi. Era calma, dar ochii ei tradau un sentiment ciudat. Parea si bucuroasa, si trista, si speriata. Am vrut sa-i tin mana, dar s-a apropiat si mai mult de trunchi.
- Iarta-ma, te rog. Nu stiu ce m-a apucat. De obicei nu fac asta, am zambit incurcat.
Dar ea nu a scos nici o vorba. Parca si-ar fi creat un soi de ecran mental si nu auzea decat ploaia scurgandu-se printre frunze in jos.
- Nu vreau sa-ti fac rau.. spuse lupul ascunzandu-si dintii, am ras. Spune ceva, te rog. Cum te numesti? Esti bine? Te-ai ranit? Ti-am facut rau? Pentru numele a ce vrei tu, spune ceva.
S-a intors spre mine si m-a privit pentru cateva minute.
-Eu nu cred in Dumnezeu, spuse ea si tacu inca alte minute. I-am urmat exemplul.
Mi-a apucat degetul mic cu doua de-ale ei si m-a tras dupa ea. M-a condus pana la un lac. Acolo m-a apasat cu aratatorul pe piept, iar eu m-am lasat jos. Ea s-a asezat la picioarele mele si am privit impreuna ultimele picaturi cum sarutau apa dandu-i fiori circulari.
- Te-ai ratacit, a soptit.
- In mine.
- Ploaia spala pacate. Te curata.
- Da, pe exterior, am ras de ea.
- Te inseli.
Am tacut.
- Eu am omorat pe cineva si am venit sa uit.
- Poftim?! am exclamat eu socat si am privit in gol, temandu-ma de atingerea ei vaga.
- Esti prea credul.
- Oh! am respirat usurat. Dar ce faceai acolo?
- Ma invarteam... Cred ca am vrut sa uit.
Am privit-o.
- Cum paream cand m-ai gasit? Fericita sau trista?
- Foarte fericita.
- Inseamna ca am uitat, a spus zambind cu ochii spre cerul care se limpezea.
- Ce te durea?
- Inima, a spus cu greu.
- Vad ca inca te mai doare.
- Da, dar o sa-mi treaca. O stiu.
M-a privit cu ochii aceia caprui si am simtit ca vreau sa o fac fericita.
- Mergem sa ne mai plimbam? A iesit soarele.
- Desi..
- Sau nu, imi place sa lenevesc la soare. Tie nu?
- Nu cred ca m-am mai gandit la asta vreodata. Hmm, e placut intradevar.
- Unde ai trait pana acum? a ras ea.
- Intre patru pereti gasind mereu probleme imaginare. Uite, odata m-am gandit ca degetul meu mare e stramb si asta m-a afectat cateva saptamani.
Atunci a inceput sa rada cu pofta si am ras si eu cu ea. Apoi m-a privit cu cea mai mare sinceritate:
- Esti asa nefericit.
- Ai dreptate. Povesteste-mi despre tine.
- Pai.. sunt o fata..
- Nu asa, ceva mai altfel, despre cum ai crescut, de unde esti.
- Va trebui sa incepi tu, ai fost cel mai curios si trebuie sa platesti pentru asta inainte.
- Ha! Bine. M-am nascut intr-un mic oras intr-o familie draguta si fericita. Mi-am petrecut 14 ani din viata acolo.
- Oau, cum era?
- Pai, frumos, dar prea mic si banal.
- Nimic nu e mic si banal.
- Ba da.
- De ce?
- Definitiv!
- Pff! am ras amandoi.
- Te rog, nu ma mai intrerupe daca vrei sa stii.
- Dar tu ai nevoie s-o spui.
- Pai, ce pot spune? Nu eram cel mai placut copil. Cei din clasa radeau mereu de mine. Nici macar nu-mi ziceau Alex, ci Alexandru. Alex era un alt coleg mult mai interesant decat mine.
- Ha ha. Eu iti stiu numele.
- Iar eu nu pentru ca tu nu ai vrut sa mi-l spui pe al tau.
- Alta data, spuse ea cu un aer misterios.
- Am petrecut sapte ani de scoala cu niste colegi care ma considerau un mic fraier. Eram asa bolnavicios, asmatic, uneori lipseam cu saptamanile de la scoala. Dar m-am descurcat eu. Aveam chiar un prieten bun acolo. Apoi in a opta m-am mutat intr-un oras mai mare. Mama primise un post acolo. Sau asta, sau distantarea de bunici. Nu-mi amintesc prea bine. Am uitat foarte multe lucruri, poate prea multe. Imi placea in noua scoala. Eram tipul nou de care erau indragostite toate fetele. Tin minte una in particular. Era ceva gen tocilara clasei si era moarta dupa mine. Ce aiurea. Tot ce-mi amintesc despre ea acum e ca ulterior mi-a facut mult rau, dar nu-mi amintesc ce si cum. Am avut un accident.
- Ah! zambetul ii pieri de pe fata. A fost grav?
- Destul de grav incat sa ma faca sa uit multe... Apoi a urmat liceul. Normal, clasa cea mai buna, pretentii. Primul an nu mi-l amintesc prea bine, poate pentru ca nu s-au intamplat prea multe. Apoi e ceva aiurea despre tipa din a opta. Parca eram la mare si ma urmarea. In fine. In a zecea am cunoscut o tipa. Eu eram fan Deftones. Asa am gasit-o. Mai mica decat mine, nu stiu cu cat. Era ciudatica si tinea mult la mine. Stiu ca la un moment dat ne-am jurat prietenie vesnica. Ce prosti. Stiu ca tot incerca sa ma avertizeze cu privire la ceva, dar nu stiu despre ce era vorba. Dupa multe luni eram atat de indragostit de ea incat am uitat total de mine. Am suferit mult, dar stiu ca si eu am facut-o sa sufere. Dar nu prea stiu cum. Cred ca daca m-ar auzi acum m-ar plesni tare rau, am zambit. In a unspea am crezut ca am gasit iubirea adevarata intr-o colega, ne facusem atatea planuri, voiam sa stam in apartamentul ei la facultate si tot felul de chestii. O iubeam, cred. Poate chiar a fost iubire. Apoi nu-mi mai amintesc. Totul e asa de... incurcat in mintea mea. Totusi, stiu ca s-a intamplat ceva cu cea mica, s-a rupt ceva intre noi. Simt ca ar trebui sa stiu ceva si nu-mi amintesc. Avea un zambet frumos, dar in rest abia imi mai amintesc cum arata. In fine, am terminat liceul bine, apoi a urmat facultatea. M-am descurcat, dar am pornit prost, nu prea am invatat, nu ma concentram. Nu stiu la ce visam. Hm! Am doar.. stai sa verific buletinul. De atunci nu-mi amintesc niciodata cand sunt nascut. Da! 27 de ani. Si nu stiu ce am facut in tot timpul asta.
- Cu ce te ocupi?
- Cu management. Sunt la o firma destul de productiva.
- Ce fel de firma? Pai inainte lucram intr-o firma care se ocupa de arhitectura. Acum e ceva cu muzica: o casa de discuri.
- Frumos. Si? Te-ai intalnit deja cu Deftones?
- Ah, nu. As fi vrut eu. Spune-mi despre tine.
- Nu e mare lucru de spus. Am facut si eu liceu, facultate.
- Ce facultate?
- De arhitectura.
- Oau, si nu ne-am intalnit niciodata la lucru. Practici tot arhitectura, nu?
- Da, sunt la o firma care incearca sa creeze o lume fantezista si proiectam cladiri foarte ciudate.
- Parca am vazut o fisa de proiect cu un bloc in forma de spirala.
- Hmm. Nu cred ca poate fi si sigur.
- Hei, e de fantezie, nu?
- Da.
- Mai spune-mi ceva. Unde locuiesti, chestii.
- In Bucuresti. Am renovat o casa veche foarte frumoasa. Are o poarta de fier forjat din secolul 18.
- Oau, o gramada de bani.
- Nu chiar, fostul proprietar era prea indurerat ca sa ceara o suma fabuloasa.
- Stiu ca aveam o prietena care nu era prea sociabila si tinea la intimitate. Am fost primul si singurul care i-a intrat in casa. Si am fost de multe ori pe la ea. Avea o scara foarte frumoasa cu balustrada tot din fier forjat ce ducea la o camera cu terasa plina de flori. Era pe o strada veche.
- Ciudata persoana.
- Da, avea ceva special, dar nu stiu ce.
- Toti sunt speciali in felul lor.
- Eu sunt doar jalnic.
- Nu chiar.
- Nu chiar? Ti-am spus intr-o ora tot ce am facut in viata. In fine, ce-mi amintesc din ea.
- Aveai nevoia sa te eliberezi.
- Am nevoia sa ma eliberez din 2 in 2 minute. Mereu fac ceva ce regret.
- Acum ce regreti?
- Ca nu te-am cunoscut mai devreme.
- Poate ca e tarziu, poate ca ne-am intalnit intr-o viata anterioara cand eu eram un tip cu barba, iar tu o domnita cu rochii lungi.
- Auci! am ras. Chiar ai imaginatie. Eu nu prea am. Stiu ca cineva imi tot spunea asta candva. Si avea dreptate.
- Hai, cum ai ajuns aici?
- Eram furios, pe mine. Mi-am dat seama ca nu sunt bun de nimic. Creez numai probleme. Ai mei nu mai zambesc decat fortat dupa accident. Spuneau ca nu am fost gasit singur, ci cu o fata pe care nu o cunosteau. Am fost internati la spitale diferite, nu stiu de ce. N-am auzit nimic de ea de atunci. Politistul insista ca nu stie nimic de ea. Sper doar ca nu a murit sau asa ceva. Oricum ma simt vinovat. Eu conduceam. Ma mir ca am mai avut curajul sa urc la volan de atunci. Sunt asa un pierde vara. Am ajuns sa urasc pe toata lumea, mai ales pe mine. Simt ca nimeni nu merita nimic.
- Eu am avut mereu ceva impotriva celorlalti. Sunt introvertita, suspicioasa, nu am incredere in nimeni. Si ce e mai ciudat: ma indragostesc foarte repede, trec de la o stare la alta. Multi ma considera nebuna, dar poate ca asa si e.
- Eu nu cred ca esti nebuna.
- Asta spui acum, nu ma cunosti. In schimb, eu stiu o gramada despre tine. As putea sa te caut si sa te ucid. Nu ti-e frica?
- Nu, pentru ca vad in ochii tai ca esti mai buna decat vrei sa pari.
M-a privit speriata si apoi a zambit amar.
- As vrea sa fi auzit asta mai devreme. Am facut atatea greseli, am ranit toti oamenii care m-au iubit. Doar de unul mi-a pasat, dar cand m-am trezit era deja prea tarziu. Si-a gasit pe cineva care sa-l merite. Au fost mult timp impreuna. Apoi n-am mai auzit nimic de ei. Ne-am intalnit insa in timpul facultatii. Era asa diferit si in acelasi timp tot el. M-a facut sa plang cand vorbeam despre vreme. Nu era vina lui. Era tot asa agitat ca tine, foarte nesigur. Nu avea deloc incredere in el, dar nici eu in mine. Am iesit cu el de cateva ori de atunci. Nu stiu daca mai era cu tipa aia sau cu altcineva. Nu a pomenit nimic, dar nici eu nu am intrebat. Mi-a fost frica. Dar ceva imi spunea ca era lafel de singur ca mine. L-am dus pe stradutele vechi, de cateva ori a venit si pe la mine. Ne-am batut cu floricele de porumb in timp ce ne uitam la un serial american. O data am adormit in bucatarie. M-am trezit cu capul pe masa, air el era pe jos, langa scaunul sau. Cazuse. Isi sugea degetul mare exact ca un bebelus. Era atat de haios incat l-am trezit cu rasul meu. S-a speriat cand si-a dat seama ca intarziase la lucru. Abia se angajase. Si era asa agitat ca nu-si gasea sapca. Nu obisnuia sa poarte, dar tocmai se tunsese si, ca de obicei, nu-i placea cum arata. Am gasit-o pe hol, era chiar la vedere. Numai el nu o vazuse. E miop.
- Ah, si eu. Am si uitat ca mi-am pierdut ochelarii. Dar te vad destul de bine de la distanta asta.. Esti altfel.
- Altfel? a ras.
- Da, nu te deranjeaza sa te uzi sau ca ti s-a scurs machiajul. Defapt nu cred ca te-ai machiat. Scuze. Te-ai asezat pur si simplu pe noroi fara sa-ti pese ca ti-ai murdarit rochia. Nu te agiti deloc si nu esti isterica.
- Nu? Toti cred ca sunt. Asta e interesant!
Am ras impreuna.
- Mm! Si tipul, m-a dus odata la un concert. Nu mai stiu ce concert. Ah, parca E.m.i.l . Era asa caraghios cand topaia, dar imi placea. Imi era frica sa nu il pierd iar. Incercam sa pastrez starea aia de buna dispozitie. Am petrecut 2 luni asa. Imi lua mereu vata de zahar si se stramba cand ii ofeream. Apoi, la final, o manca el. Facea mereu pe tipul matur si scortos. Se supara cand radeam de el si spunea ca ii era rusine cu mine, dar apoi uita.
A ramas visatoare.
- Se vede ca il iubesti.
- Ce?
- Sau ca l-ai iubit.
- Cum poti sa spui asta? Defapt, daca ma gandesc mai bine, ai dreptate. Insa n-am avut niciodata curajul sa recunosc. Poate pentru ca il iubeam prea mult.
S-a uitat iar la mine cu privirea aceea patrunzatoare.
- Cand l-ai vazut ultima oara?
- Pai.. acum un an. Era foarte suparat. Mereu il suparam cu ceva.
- Nu! Iarta-ma. Te-am intristat. Hai sa vorbim despre altceva.
- Cand ai avut accidentul?
- Acum un an. Conduceam repede si n-am cotit bine, am dat de o fundatura. Stii cum sunt strazile alea vechi.
N-a spus nimic. Era pierduta.
- Te simti bine?
- Da, ma gandeam la cum a fost.
- Urat, cred. Dar nu am detalii.
- Te gandesti vreodata la tipa care era cu tine in masina?
- Da, si ma face sa ma simt si mai prost. Macar de i-as stii numele. As cauta prin toate fetele. Asta spun acum, dar sunt prea prost ca sa fac asta. Uneori ma intreb daca ea isi mai aminteste de mine. Si daca da, de ce se ascunde.
- Poate ca ii e frica.
- De ce?
- Sa nu te piarda.
- Cum s-a terminat cu tine si tipul ala? Si-a gasit alta prietena?
- Nu, a avut un accident. Mergeam la mine si ne certam. Ceva despre increderea reciproca. A intrat intr-un zid.
- Si e bine? Traieste?
- Da, dar mi-e frica sa ma intorc la el, a spus ea sfarsita.
- Cum? De ce? Ti-e frica sa nu va certati iar? Sau ca nu te mai iubeste?
- Tu chiar nu intelegi?! a tipat dintr-o data.
Apoi a fugit iar. M-am dus dupa ea. Era prea ciudat. Imi scapa ceva important. Ce prost! Am reusit cu greu sa o prind de mana si am cazut unul peste altul pe iarba. Ea m-a sarutat tandru, poate prea tandru pentru fuga de mai devreme.
- Sunt eu Amalia, prostule. Chiar nu-ti amintesti de mine? Te iubesc atat de mult. Cum vrei sa-ti arat sa-ti dai seama?Cu mine ai fost cand ai avut accidentul. Am fost la spitale diferite pentru ca te lovisei grav la cap. Iar ai tai n-au stiut de mine pentru ca nu le-ai spus vreodata ca exist. Mi-a fost frica sa-ti vorbesc. Am fost sa te vad la spital, dar dormeai. Cand te-am vazut mi s-a facut frica si am plecat. Dupa doua saptamani mi-am facut curaj sa ma intorc, dar mi s-a spus ca deja fusesei externat. Si nu te-am sunat tot de frica. Dar nu te-am uitat un an! Un an! Defapt nu e vorba doar de un an. Te iubesc de cand te-am cunoscut. Eu sunt aia mica. Am 25 de ani. Am invatat in acelasi liceu si a trebuit sa te privesc mereu cu alta atata timp. 11 ani! Si tu nici macar nu-ti aminteai cum aratam.
S-a intins pe spate cu ochii inchisi. Eram socat. M-a ascultat spunand atatea prostii, iar ea stia despre mine mai multe decat stiam eu.
- Ce urmeaza sa facem acum, Amalia?
- O sa vorbim, poate ca o sa iesim si o sa ne certam, o sa facem accident si o sa-mi povestesti iar viata ta.
- Nu, nu vreau sa fie asa. Te rog..
M-a privit iar cu o durere sfasietoare in ochi.
- Nu vreau sa mai sufar, a spus ea plangand.
Am tinut-o in brate multe minute, frumoase minute, si ea plangea si ma certa. Pana la urma a adormit, iar eu i-am vegheat somnul. A fost ceva mai linistita cand s-a trezit. Mi-a dat numarul ei, acelasi de 14 ani.

Dupa cateva zile mi-a zis:
- Eu iti spuneam ca n-ai imaginatie.


*Nu am gasit un nume destul de bun.